„Mă, tu cărţi citeşti?”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ROPGiogs8gw&feature=related]

În copilărie, mai apoi în adolescenţă, ba, dacă mă gândesc bine, şi mai apoi, foloseam „codul”. Nici astăzi nu m-am lepădat cu totul de el. Până la urmă nu era niciun cod, era o vorbire în dungă, construită din replici tâmpite. Folosite la fel de tâmpit. Colectasem din câteva filme româneşti ( cu precădere comedii, dar nu numai) un număr de replici cu întrebuinţare universală. Era o joacă sau altceva, habar nu am; cert e că în comunicarea cu prieteni, colegii etc. recursul la acele „sound bites” ( cum ar fi ele numite azi) era obligatoriu. Nu era loc de mare erudiţie- cum am spus, era un număr limitat de replici, adunate din câteva filme. Ceea ce era cu adevărat uimitor era versatilitatea acelor replici.

„Nu trage dom’ Semaca! Sunt eu Lăscărică!” – de exemplu. Asta funcţiona la fel de bine ca salut, ca formă de disculpare, dar la fel de bine şi ca o luare peste picior, atunci când cineva părea să exagereze. Şi era musai, atunci când o rosteam, să ne scremem să imităm tonul inconfundabil al lui Dinică. Ce să vă mai spun despre „şopârle” – de la Caragiu citire?

Seria B.D.-urilor era principalul izvor, evanghelia vorbirii în dungă. „Ce avem noi aici?”, „Gogu! Gogu! Şase, şase şi ceva! – Fix!”, „M-a părăsit Luminiţa!”, „Ceea ce urmărim este să… nu fim urmăriţi!”, „Mai e mult până departe?”, „Gogule, eu m-am decis să te ajut!” , „Cântă la nai!”, „Cine vă recomandă? – Vocea şi talentul!”, „Gogule, ăsta a intrat acolo om normal şi a ieşit cu idei!”, „Fă-te om, fă-te om!” etc. etc. etc.

Pe urmă erau replicile din „Secretul lui Bachus”: „Aceste cuvinte ne doare”, „Mestecă, mestecă” sau ” Fără poezie viaţa e pustiu!”, „Oaminii noştri? Niciodată!”, „Chestii, socoteli”. Sau cele din „Nea Mărin Miliardar”: „Boss, a sosit miliardarul!- Ok, adunarea pe terasă!”, „Pe noi nu fata ne interesează, ci banii!”, „Fifty one, pentru noi!”, „Sucă, adună toţi oltenii că-l răpiră pe nea Mărin!”, „Care boi, mă, că erau nişte vaci?” etc. etc.

Nu mai pun la socoteală puzderia de replici decupate din filmele „patriotice”, cele despre „realităţile socialiste” sau cele propagandist istorice! „Fii căpitanul nostru!” ,”Oamenii pot greşi, partidul niciodată!”, „Nu pot demisiona, sunt organ ales!”. Sau din scenetele de televiziune: „Acţiunea se petrece într-un sat de pescari!”.

În fine, cum spuneam, repertoriul nu era extrem de vast, dar se vădea suficient. Aveam un amic care reuşea performanţa de a comunica exclusiv folosindu-se de astfel de trăznăi. E drept, omul era, nu de puţine ori, ilizibil. Să spunem că apărea în cafenea, la masa noastră. Mai întâi ne saluta:

– Nu trage, dom’ Semaca! Sunt eu Lăscărică!

Dacă îl vedea pe unul dintre noi mai cătrănit, mai întâi explica fenomenul:”M-a părăsit Luminiţa”, apoi urma vorba de consolare: „Fără poezie viaţa e pustiu!’.Dacă voia să comande: „Nu vreţi să bem o bere şi sacrificăm nişte mici?” La plecare, se uita la ceas, apoi explica: ” A sosit miliardarul! Adunarea pe terasă!”. Dacă voia să contrazică pe cineva: „E beat! Şi tâmpit! Când se îmbată face sesizări!”.

În fine. Cred că s-a înţeles ideea. Nu era mare lucru de capul nostru. Ne prosteam. Cu replici tembele, din filme pe măsură. Străduindu-ne să-i imităm pe Toma Caragiu, Bibanu, Dinică, Jean Constantin sau Besoiu. Azi, s-au inventat emoticoanele. Iar codul s-a schimbat şi el. „Sound bites”-urile de astăzi sunt: „Succesuri!”, „Nu vor să vorbeşte cu tine”, „Almanahe”, „Să trăiţi bine!”, „Oamenii care este” ş.a.m.d.  N-aveţi decât să mă socotiţi nostalgic,”spuneţi-mi cum îţi face plăcere” , dar parcă era mai bun „codul” nostru. Parcă şi „modelele” erau  mai bune- „asta-i o problemă serioasă, s-a sesizat şi ONU”. Vorba lui Bibanu:” Ce să-i faci, alte vremuri!”. „În general e peisage!”.