Dragoni coloraţi

Privind, împreună cu nişte amici, un documentar despre nu mai ştiu ce sărbătoare chinezească, m-a intrigat observaţia unuia dintre ei, intelectual subţire, care constata că „totul dă impresia unui kitsch colosal”. Puzderia de lampioane roşii, delirul cromatic care însoţea defilarea dragonilor de hârtie, abundenţa de sclipiciuri aurii şi zgomotul asurzitor care acompania întreaga manifestare, toate acestea, împreună, alcătuiau pentru amicul meu spectacolul unui „kitsch colosal”. Am respins şi atunci, tot astfel cum resping şi acum, grăbita judecată.

Sunt şi eu, asemeni amicului meu, captiv al propriei culturi, prizonier al unui anume canon estetic. Europeni (chiar aflaţi la pupa, acolo unde suflă mai intens vântul dinspre Levant) deprinşi cu o anume austeritate a formei, cu o solemnitate a procesiunii şi mai ales cu o desfăşurare cromatică mult mai sobră, ne găsim cumva ultragiaţi de exuberanţa exotică a orientalilor, de apetenţa lor nemărginită pentru culoare, de asaltul la care ne sunt supuse simţurile, nedeprinse cu asemenea pătimaşe excese. Dragonii joviali, strident coloraţi, intră într-un contrast greu de gestionat cu garguii cenuşii ai catedralelor Europei. Senzaţia de kitsch este copleşitoare, chiar dacă nu neapărat întemeiată. Mă gândesc că şi pentru occidentali, deprinşi cu monotonia griului înaltelor catedrale ale vestului, întâlnirea cu deluviul de albastru al Voroneţului are un anume exotism.

Cred chiar că, dintr-o anume perspectivă, noi, europenii, am privit întotdeauna cu o anume invidie la toată această euforie a formei şi cromaticii orientale. Gaudi, Hundertwasser sau Klimt reprezintă, cred eu, tocmai nevoia de evadare din austeritatea rece a Apusului. În cele din urmă trebuie să admitem că nu e vorba de kitsch, de prost sau bun gust, ci de o cu totul altă cultură, de alte criterii, de alte forme de expresie, care răspund altor nevoi.

Acest lung preambul ar putea părea nepotrivit pentru ceea ce urmează. Simpla aşezare împreună a subiectelor poate părea inadmisibilă, scandaloasă. Şi totuşi o voi face. Pentru că subiectul la care, iată, am ajuns, este OTV şi partidul lui Dan Diaconescu.

CNA a decis să suspende, în această seară, emisia „postului de televiziune” al lui Dan Diaconescu pentru trei ore. Sancţiune pe care o găsesc pe cât de justificată, pe atât de ineficientă. Ce eficienţă poate avea, dacă ar fi posibilă, suspendarea pentru trei ore a epidemiei de holeră? Şi atunci care ar fi soluţia? Închiderea postului? Putem admite, chiar şi în numele salubrităţii, această îngrădire a libertăţii de expresie? Răspunsul e, evident, nu. OTV funcţionează ca o vidanjă a societăţii româneşti. Lichidarea vidanjei nu elimină acumularea de dejecţii. Partidul lui Diaconescu reprezintă, dacă vreţi, expresia politică a revărsării acestor dejecţii; dispreţul cu care acest pseudo-partid este privit de către cei mai mulţi dintre noi nu anulează masa de fecale care reprezintă postamentul pe care acest partid este aşezat.

Pentru a înţelege adeziunea unora dintre concetăţenii noştri la ceea ce reprezintă Dan Diaconescu, televiziunea şi partidul său, va trebui, din nou, să înţelegem că e vorba de o altă lume, că aici este vorba de ” o cu totul altă cultură, de alte criterii, de alte forme de expresie, care răspund altor nevoi” ( daţi-mi voie să mă auto-citez). De data aceasta însă nu mai e vorba de civilizaţii exotice, de care ne despart distanţe enorme, ci de o subcultură paralelă, care coexistă cu a noastră, într-o simultaneitate a timpului şi spaţiului, la limita umanităţii.

Cei care aderă la ceea ce reprezintă Diaconescu au găsit în el răspunsuri simple, comprehensibile, la nevoi primare. Precaritatea logicii, incapacitatea de a supravieţui pe continentul bunului simţ, demagogia aflată la limita cea mai de jos, grotescul discursului, limbajul sulfuros, toxicitatea personajelor, mirosul înţepător de latrină, toate acestea sunt cusururi insesizabile pentru fanaticii lui Diaconescu. Pentru că organul lor olfactiv e anulat, dimensiunea lor morală este inexistentă, însăşi umanitatea lor este definită în termeni inacceptabili pentru noi. Totuşi această populaţie există, supravieţuieşte şi pare să prospere într-o anarhie a criteriilor, într-un mediu altfel toxic pentru orice forme de viaţă raţională.

Care ar trebui să fie răspunsul corect al societăţii, într-o astfel de situaţie? Suspendarea emisiei OTV, pentru trei ore, e lipsită de sens, în acest context. Nu schimbă nimic. Reformularea mesajului celorlalte partide politice, coborârea lui până la limita grohăitului, nu este o soluţie – deşi pare-se că sunt destui care s-ar arăta dispuşi la un asemenea demers.  Avem resurse importante de dispreţ, cu care putem trata, pe mai departe, fracţia din populaţie de expresie otevistă.

Procentele din sondaje ale lui Diaconescu reprezintă expresia statistică a 22 de ani de continuă degradare a societăţii. Pulverizarea sistemului de educaţie, transformarea instituţiilor de cultură în codoaşe ale politicului, corupţia şi mizeria morală, apologia banului ca unic criteriu, promovarea deşănţată a cretinismului zgomotos, elogiile fără contenire aduse nesimţirii, toate acestea au fost şi continuă să fie elemente ale unui imens mecanism de îndobitocire. Care acum îşi arată rezultatul, exprimat în procente.

Politica poate opta pentru a valorifica acest dezastru, aşa cum o face Diaconescu. Aşa cum sunt şi alţii tentaţi să o facă. Validând acest rezultat, salutându-l şi transformându-l în pradă electorală. Sau poate schimba ceea ce, fără întârziere, trebuie schimbat. Iar felul în care a început anul acesta, cu miza lui electorală, mă face să mă tem că, din nefericire, ne îndreptăm cu o viteză îngrijorătoare spre momentul în care pe catedrale vor călări dragoni coloraţi.